Tu când trăieşti?

Nu de alta, dar eu am început pe la 27 de ani, sau cel puţin aşa credeam până mai ieri. Sau poate atunci am cunoscut oamenii potriviţi, oameni care mi-au schimbat viaţa şi m-au ajutat să învăţ cum să trăiesc pentru mine. Abia la acea vârstă am simţit că viaţa mea îmi aparţine şi că nu este nevoie să dau explicaţii pentru ceea ce fac, pentru ora la care ajung acasă sau pentru lucrurile pe care le cumpăr. Privind înapoi, încerc să identific momentul în care am devenit stăpânul propriei vieţi. Nu ştiu să-l pun cu precizie în calendar, însă pot să identific relativ uşor momentele şi evenimentele care m-au condus spre acel punct.

Avem diverse experiențe, cunoaștem oameni noi, avem parte de momente minunate sau de întâmplări pe care ne dorim să le dăm uitării. Volumul de informații e uriaș. Zi de zi. Ce alegem? Ce păstrăm și ce punem deoparte, într-un sertar ascuns, unde sperăm să nu mai umblăm niciodată? Eu cred că păstrăm tot. Și orice greutate ar avea conceptul, acest tot merge cu noi oriunde, zi și noapte. În funcție de moment și împrejurare, ceea ce am adunat de-a lungul timpului ne poate fi util sau se poate întoarce împotriva noastră. O “defragmentare” periodică și o rearanjare a informațiilor ne poate aminti cine suntem și cum am ajuns într-un anumit punct al vieții. Cum facem asta? Așa cum simțim. Poate fi vorba de sport, lectură, meditație, psihoterapie, momente de introspecție, ținerea unui jurnal, you name it.

Rândurile de mai sus au fost scrise atunci, în lockdown, în zilele când Bucureștiul era pustiu, când scriai declarații pentru orice ieșire din casă, când simțeai că ai pierdut orice libertate de a te mișca, de a socializa și... mai trist... de a respira. După șocul inițial a venit perioada de acomodare la noua realitate, părea că lumea toată este în reorganizare, că nimic nu va mai fi la fel. Am fost naivă și am crezut că un dușman atât de nemilos ca boala ne va face mai buni ca oameni, ne va ajuta să devenim mai empatici, ne va arăta ce prețioasă și fragilă e viața. Și apoi a venit februarie 2022...

Privind acum la anul 2020, la pandemia care ne-a închis pe toți în casă și la modul în care a evoluat societatea în cei 5 ani scurși, pare că nu am învățat nimic, ba chiar am devenit o versiune mai urâtă a noastră. Am ajuns să colecționăm obiecte, haine, mașini și oameni în loc să adunăm amintiri, să trăim clipa, să fim spontani și să ne hrănim sufletul. Avem așa de multe variante... fie că e vorba de muzica preferată, de o carte bună, o conversație interesantă, un răsărit prins pe autostradă în drum spre mare, descoperirea unui oraș nou, oamenii frumoși pe care-i întâlnești sau chiar o prăjitură bună...

Unde ne-am pierdut pe drum? Un prieten îmi spunea recent că ar vrea să ne vedem să facem "nimic". Și ce mișto erau zilele când puteam face asta fără ședințe, calendare, social media și tot artificialul din jur. Suferim după autenticitatea de mult pierdută, dar ne păstrăm un licăr de speranță că încă se mai poate.