Mă joc cu harta mea imaginară și planific necunoscutul, fără povară, cu multă libertate - Interviu cu Andreea Tănase

Bună, Andreea, îți mulțumim pentru timpul acordat acestui interviu și pentru că ai acceptat să fii parte din comunitatea Rămâi în țară - "Creator în România". Spune-ne, te rugăm, ce faci în viața de zi cu zi?

Andreea: Bună, Alexandra! Îți mulțumesc pentru invitația de a face parte din comunitatea “Creator în România” și te felicit pentru inițiativa - inspirată- de a pune pilonii unui spațiu de întâlnire între idei, povești și neastâmpăr creator!

Mă bucur mult că ne reîntâlnim, chiar și într-o formă virtuală, într-un dialog. Au trecut atât de mulți ani- cam câți?!- încât cred că ar fi, totuși, mai bine să-i lăsăm suspendați, acolo, în crenelurile memoriei, din care să pescuim câte o nostalgie cu aer dunărean: liceul pe coridoarele căruia ne rătăceam sau doar mirosul de lemn vechi al băncii pe care ne intersectam foile dictando, stilourile cu cerneală pelikan și alte obiecte pe care nu le putem menționa.

În viața de zi cu zi vânez timpul și îl modelez într-un viitor căptușit cu contururi luminoase. Nu am starea de a fi și de a aparține unui singur loc, așa că în principiu, mă joc cu harta mea imaginară și planific necunoscutul, fără povară, cu multă libertate. Îmi umplu timpul cu teatrul, cu visatul -am herghelia mea de cai verzi pe pereți- lucrez la câteva proiecte personale în care-mi descopăr straturi tactile, elasticități noi; alteori fac jogging la apus, lângă lac.

Photo credit: Catalin Cristian Caramida

Cred că noi, gălățenii, tânjim după întinderea asta infinită de apă, avem în ADN-ul nostru, un mic fluviu interior a cărui curgere trebuie cuplată, în permanență, la sursă. Suntem ca niște acvarii cu pești translucizi care ne dau în vileag esența acvatică. Îmi place să asist ca spectator la The sunset show, ador apusul pentru că sunt prea leneșă ca să prind răsăritul. Am o colecție de apusuri teribile, nefirești, venite din alte lumi și vieți, într-o ordine afectivă: apusul deasupra ger-urilor nomazilor mongolezi pe care l-am privit cu frigul zilei adunat în piele. Poate cel mai frumos văzut vreodată. I-am sorbit strălucirea magică oglindindu-se în picăturile de ploaie. Toată sălbăticia stepei era inundată de razele lui. Uimitor cum cuprinse, cu îmbrățișarea lui, tot ceea ce îi ieșise în cale și dăduse sensuri noi luminii din oameni; apusul deasupra Teatrului Antic din Dodoni, lăcașul celui mai vechi Oracol din Grecia Antică, acolo unde preotesele ascultau viitorul în freamătul frunzelor de stejar.

Care au fost pasiunile, interesele tale în copilărie și apoi în perioada liceului?

Andreea: Primele lucruri de care-mi aduc aminte sunt rolele și înghețata wafă în două culori. Mă plimbam cât era ziua de lungă, cu genunchii juliți, printre blocurile comuniste. Cu banii de buzunar îmi cumpăram câte două, trei înghețate cu vanilie și ciocolată pe care le mâncam mai mult deodată, decât pe rând.

După ce am mai crescut, am dat cărticelele cu păpuși Barbie, pe cele cu Misterele Piramidelor. În lumile mele posibile, eram arheolog, săpam în adâncime, cu hainele pline de praf, în arșița soarelui african, descoperind relicve care aveau să intre în marile cărți de istorie. Apoi, amazoană- devoram printre semințele de floarea soarelui și creveții chinezești umflați în baie de ulei, episoadele cu Xena, prințesa războinică.

Photo credit: Madalina Sinoae

Apoi au fost fotografia și călătoritul - adoram vara pentru că se dădea startul sezonului taberelor școlare. Eram nelipsită din autocarul cu elevi somnoroși care se îndesau cu cornuri pline cu ciocolată. Aveam un aparat pe film care mă însoțea în fiecare călătorie. Și, pe undeva, s-a strecurat și actoria. Îmi amintesc de “scenetele” pe care le făceam cu proful de muzică, apoi, de primul Festival de Teatru, pentru amatori, la care participasem cu o piesă din Cehov, unde luasem chiar și premiu ex- aequo cu o colegă de clasă.

Așadar, ai cochetat cu scena încă din perioada adolescenței. Cu toate acestea, ce studii superioare ai ales să urmezi?

Andreea: Mi-a fost foarte greu să mă decid. Începuturile sunt de cele mai multe ori pline de pâclă, promisiuni suspendate și orizonturi de așteptare înșelătoare. Am tatonat mult cu incertitudinea- cam câțiva ani- prin gări și trenuri, prin orașe necunoscute care promiteau un viitor limpede precum cerul. Primul tren în care m-am urcat a fost un accelerat către Iași cu destinația Facultatea de Filosofie. De acolo, către București la Istoria Artei și din nou, la Filosofie, la Universitatea din București. Am intrat la toate trei. Am ales să rămân în București. La Filosofie. Apoi, în anul trei de filosofie, am decis să dau și la Regie de Teatru, la UNATC. Am stat un an, după care am simțit nevoia să fac o schimbare de macaz și m-am urcat, pe neașteptate, fără să spun nimănui, în trenul de noapte spre Cluj, cu cățel, cu ghivece de flori, fără bani de buzunar, să dau admitere la actorie la Facultatea de Teatru și Televiziune. Înainte să intru în sală, pentru probă, stăteam pe o bancă albă, de pe un coridor lung, luminat steril. Era o așteptare foarte densă. Îi simțeam particulele greutății în aerul pe care îl respiram. Am auzit pe cineva, în mine, care a spus că asta este stația! Să cobor aici!

Cum te-a ajutat împletirea celor două zone de studiu în cariera pe care ai ales-o? Cum a fost să ai contact și cu filosofia?

Andreea: Cred că la început nu mi-a fost deloc utilă. În anul întâi de actorie a trebuit să învăț să cobor din minte în instinct, să-mi dau libertatea de a acționa fără să mă interoghez. Apoi totul s-a așezat firesc. Cred că drumurile acestea, aparent separate, s-au întâlnit în căutare, într-o anumită dimensiune a ei, în citirea unui text și a multiplelor lui valențe, în decojirea abundenței de lumi pe care le poate deschide o idee dramaturgică sau regizorală. Cred că anumite referințe m-au ajutat să parcurg texte, concepte regizorale și să dau dimensiune anumitor roluri pe care le-am făcut.

Ce face Andreea Tănase astăzi? Povestește-ne puțin despre viața de actor, despre bucuriile pe care un astfel de drum le aduce cu sine.

Andreea: O zi din viața unui actor nu este niciodată la fel. Repetițiile, drumurile, căutările sunt tot timpul vii. Întâlnești oameni necunoscuți, cu viziuni diferite, schimbi idei, sevă artistică, nu ai timp să cazi în prăpastia rutinei. Ești pe drum, parte dintr-un proces viu.

Saint Muse International Theatre Festival, Ulanbataar, Mongolia, 2025

Puterea asta sacră a scenei, a faptului de a fi între lumi și-n alte lumi, între respirațiile tale și cele ale personajului, întunericul copleșitor de dinaintea intrării publicului în sală când inima îți bate tare, privilegiu de a trăi starea de prezență, acolo, în fața unor oameni necunoscuți, și toate acele personaje care mă învață să fiu din ce în ce mai aproape de umanitatea din mine - toate astea îmi dau nespus de multă bucurie.

Cu toate acestea, mă gândesc la un alt element ce este parte integrantă dintr-un astfel de rol: disciplina. Este ea importantă? Pentru că, privind din exterior, un ochi neavizat ar putea percepe această viață ca fiind una plină de distracții, voie bună, turnee și aplauze.

Andreea: Într-adevăr, disciplina este fundamentală în meseria noastră. Felul în care alegi să-ți creezi igiena ta, ca artist, te definește și, de cele mai multe ori, se vede și acolo, sus, pe scenă.

Urmărind profilul tău în social media, am aflat că ai luat parte la mai multe proiecte internaționale. Ne poți povesti despre ele?

Salalah, Oman, 2024

Andreea: Cred că oportunitatea de a călători cu meseria de actriță s-a născut încă din Facultate, de când am fost pentru prima oară, la Siena Summer School, în Italia, unde am avut parte de schimburi de experiență și workshop-uri cu profesioniști din domeniu. Odată cu absolvirea au urmat multe alte experiențe internaționale.

Îmi amintesc de Rusia și de Teatrul Dramatic din Pskov, o întâmplare extraordinară, în care am avut șansa să jucăm un spectacol făcut în cadrul Laboratorului de Teatru Dens, de la Teatrul Nottara din București, chiar acolo.

Elsen Tasarkhai, Mongolia 2025

În ultimii patru ani am șansa de a călători cu spectacolul #nuEu, monodrama în regia Casandra Topologeanu, produs la Teatrul Tony Bulandra din Târgoviște, pe diferite continente. Este o experiență transformatoare, pe care o cuprind cu inima plină de foarte multă bucurie și recunoștință. Până acum am călătorit la Festivaluri Internaționale de Teatru din Coreea de Sud, India, Cipru, Oman, Lituania, Mongolia și Croația.

Urmează să plecăm în aproape o lună, în Sri Lanka, India și Egipt. Fiecare călătorie a fost o lecție, un spațiu de reziliență în care am întâlnit oameni cu sete de creație, cu bucurie nemărginită către a primi, a oferi, a negocia teritoriile înțelegerii spre a-și deschide fontierele vulnerabilității lor.

Acest spectacol este cel mai important pentru mine din drumul meu de până acum, pentru că mă reprezintă artistic, pentru că m-a ajutat să mă descopăr, să-mi definesc curajul și pentru toată bogăția de lumi, de granițe culturale și de emoții pe care mi le aduce.

Povestește-ne, te rugăm, o întâmplare foarte dragă sufletului tău, fie că are sau nu legătură cu profesia actuală.

Andreea: O să-i amintesc aici pe toți acei oameni care vin sau îți scriu, după spectacol, și-ți mulțumesc, cu ochii umezi și glasurile calde. E darul ăla nespus de prețuit care te face să simți că ceea ce faci are un sens. Că tu, ca artist, ai modificat, ceva, în sufletul cuiva.

Ce te-a făcut să rămâi în România? Ai avut oferte din alte țări și totuși ai rămas, sau ai avut la un moment dat și gândul emigrării?

Andreea: Da, am avut de multe ori gândul emigrării. Recunosc, încă îl am. Sunt destul de nestatornică și mă definesc foarte bine, ca personalitate, prin mișcare, tranziție. Îmi place săexplorez teritorii noi, să fiu înconjurată de necunoscutul ăla care să mă pună tot timpul la treabă- să-l cercetez, să-i investighez valențele, fațetele. De aceea îmi și place atât de tare să călătoresc. Să nu aparțin unui singur loc. Mă atrag foarte mult spațiile de tranziție (aeroporturile, avioanele) și felul în care, antropologic, capătă conotații- ca locuri în care îți poți suspenda identitatea, regulile sociale, condiționările. Cred că astfel de locuri sunt privilegii în care te poți reconfigura în permanență, ca om, în care poți reflecta asupra ta.

Ceea ce mă face de fiecare dată să revin este, bineînțeles, familia. În toată această mobilitate există un centru la care revin, în permanență, pentru echilibru- cei dragi, apa, Dunărea, locurile din copilărie pe care, uneori, încă le visez.

Îți mulțumim tare mult pentru timpul acordat. Ai avea un sfat, un gând pentru cei aflați acum la început de drum în arta teatrului sau la orice început?

Andreea: Și eu vă mulțumesc de invitație! Un gând pentru cei aflați la început de drum: Să creadă în nebunie! Și să nu renunțe! La un moment dat se întâmplă!