“Îngheț” momente: interviu cu Gabriel Rugină

Bună, Gabriel, îți mulțumim pentru timpul acordat acestui interviu și pentru că ai acceptat să fii parte din comunitatea Rămâi în țară - "Creator în România". Spune-ne, te rugăm, ce faci în viața de zi cu zi?

Gabriel: Mulțumesc pentru invitație! Sunt soț, tată și fotograf, fix în această ordine.

Care au fost pasiunile, interesele tale în copilărie și apoi în perioada liceului?

Gabriel: Știu că a greu de crezut și până de curând mi s-a părut o întâmplare, dar când eram mic cel mai mare interes era să “îngheț” momente. Îmi propuneam de pe la patru ani să rețin anumite întâmplări care îmi plăceau și îmi promiteam să nu le uit vreodată. Mai apoi colecționam pietre din locurile vizitate. Mai târziu, prin liceu, lucrurile s-au schimbat. M-am deconectat pentru o perioadă de Dumnezeu, implicit nu mai stăteam prea mult cu propriile gânduri, iar mintea îmi juca feste.  Spre finalul liceului a fost prima dată când m-am gândit că ar fi fain să lucrez în presă. Mi se părea un domeniu activ, asta mă atrăgea pe atunci, am și lucrat de altfel cu câteva mici întreruperi din 2007 până în 2015 la diverse publicații și televiziuni.

Te-ai gândit în trecut că ți-ar plăcea să fii fotograf și dacă da, pe cine apreciai, care erau modelele de la care ai fi vrut cel mai mult să înveți?

Gabriel: Am ajuns fotograf de evenimente dintr-o întâmplare. Primii ani de presă au fost frumoși pentru că aveam colegi faini și desfășuram activități împreună, însă munca în sine avea să fie diferită față de ceea ce credeam că va fi. Am fost editorialist, redactor, mai apoi reporter, am lucrat chiar și pe partea tehnică. Însă munca mea își pierdea însemnătatea în fiecare seară și și-o relua în fiecare dimineață. Ajunsese o muncă de uzură ca într-o fabrică, nimic din ce-mi imaginam. În plus, salariile la acea vreme erau incredibil de mici. Primul salariu pe care-l luasem (minim pe economie) în 2007 a fost de 320 lei + bonuri de 80 lei, să pot ajunge câțiva ani mai târziu pe la 1500 lei combinat din două locuri de muncă și 10 kg în minus. Sper să nu mă judeci că banii deveniseră o prioritate. Așa că fix acesta a fost motivul pentru care m-am apucat de fotografie, nu pasiunea pentru domeniu sau dorința de a face ceva însemnat. Nu aveam repere, nici oameni pe care să-i urmăresc. Din această pricină am ținut și presa în paralel pentru câțiva ani. Pot să spun că am pierdut ani buni pentru că n-am dat importanță educației.

Ce parcurs academic și profesional ai avut până să îți dai seama că locul tău este în fotografie?

Gabriel: Primul critic a fost soția mea. Și-a făcut curaj după ceva ani de relație, mai precis după nuntă, să-mi spună că am suficiente lacune încât să merite să merg la ceva cursuri. Nu mi-a picat deloc bine. Mergeam pe minimalism, aveam poze curate, însă nu suficient de bune să impresioneze prea mulți oameni. Am ales mentori care merg pe același stil minimalist astfel încât să mă pot regăsi în ceea ce fac. Nu mi-am dorit facultate de profil pentru că mi s-a părut că cei care au făcut o asemenea facultate merg mult pe parte tehnică. Sigur, nu e valabil pentru toți, însă nu îmi doream să fiu inginer în fotografie. Fotografia de eveniment e un pic diferită, așa cred. De altfel, fotografia în general e mai mult decât tehnică. Am început cu bazele de la workshopuri cu Vlad Cosmin și Marian Sterea și m-am îndrăgostit apoi de nișa fotoreportajului de la Gabriela Matei, Marius Tudor, Andra și Marius Drăgan, Irina și Robert Trică și mulți alții. Am cunoscut în cadrul conferinței Weddcamp fotografi internaționali precum cei de la Two Mann și am încercat să fur câte ceva de la fiecare.

E suficient să vezi reacția clienților să îți dai seama că ce faci e în concordanță cu așteptările lor, astfel știi că acela e locul tău, cel puțin în acel moment. Îți spun sincer, pe viitor îmi doresc să extind aria mea de activitate. Arta e vastă și frumoasă.

Povestește-ne puțin despre viața și parcursul tău profesional. Ce bucurii îți aduce domeniul de activitate pe care l-ai ales?

Gabriel: Aș fi tentat să merg pe stereotipuri și să-ți spun că am mai mult timp liber pentru mine și familia mea, însă aș minți. E foarte multă muncă, însă vin multe bucurii. Cea mai mare e atunci când trimit o galerie către un client și primesc reacția. Deși încerc să-mi suprim mândria în viața de zi cu zi și cred că-mi iese, aici fac o excepție. La fel ca orice artist, oricât  de mic, care se bucură când primește apreciere. În plus, munca mea e în medii cu oameni veseli. Dansuri, tradiții, muzică. E un domeniu frumos dacă îți deschizi sufletul.

La polul opus, care ar fi momentele sau întâmplările mai puțin plăcute din activitatea ta?

Gabriel: Lipsă libertății de a-ți lua o pauză atunci când ai nevoie cred că e cea care-mi vine prima-n minte și care generează cele mai multe neajunsuri. Spre exemplu, în urmă cu o lună m-am operat de menisc. Mi s-au recomandat 90 zile repaus, însă nu am acceptat concediul medical pentru că nu-mi permiteam să-l iau. La câteva zile după operație m-am dus la muncă pentru că aveam un contract semnat cu mai bine de un an înainte. Nu puteam să-mi țin piciorul întins, cădeam, mă ridicam și pozam în continuare zâmbind ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Dacă aș fi trimis pe oricine în locul meu, probabil credibilitatea mea ar fi scăzut drastic și nu știu câți ar mai fi avut încredere în mine. De regulă, veștile rele circulă repede, iar cei care trimit înlocuitori în ziua nunții sunt primii vizați. De altfel, în cadrul unei nunți de 16-17 ore din care primele sunt în căldură, la 40 grade, mai simți nevoia de pauze. De multe ori nu le poți lua. Pauzele pe care nu le pot lua sunt cele mai neplăcute întâmplări din activitate.

Ce îi trebuie unui fotograf pentru a fi bun, pentru a putea oferi clienților săi fotografii cu adevărat remarcabile?

Gabriel: Empatie. Partea tehnică se poate învăța, însă fără empatie nu cred că poți reuși să ai feedback majoritar pozitiv.  Deși sunt introvert și nu exprim vădit mare lucru, simt foarte bine starea oamenilor și încerc s-o transpun cu un mic boost în imagini. Poate și nițică sensibilitate.

Ce înseamnă lucrul cu oamenii? Au fost momente în care poate ai dorit să renunți la această activitate?

Gabriel: Dacă ai prețuri corecte, ai și oameni corecți. Doar discounturile aduc experiențe neplăcute. Funcționez pe baza unor înțelegeri clare pe bază de contract iar oamenii văd înainte de a stabili o colaborare evenimente întregi astfel încât așteptările să fie corecte. Da, am vrut să renunț în pandemie. A fost o perioadă extrem de dificilă, însă am depășit-o.

Este disciplina un element important în fotografie? Din exterior pare un job ideal pentru că fotografii își organizează timpul cum doresc și nu au un program specific.

Gabriel: Pot să spun că lipsa ei mi-a adus de multe ori anxietate. Da, e foarte importantă. Țin ședințe de marți până joi, lucrez în fața computerului doar în prima parte a zilei (am renunțat la a pierde nopțile), mi-am organizat workflow-ul destul de riguros astfel încât să minimizez riscurile și să am un program oarecum clar, însă mai am destul de muncă până la un interval orar repetitiv. Știu însă că disciplina te face să îți iei munca în serios.

Ești în prezent implicat și în alte proiecte?

Gabriel: Lucrez de ceva timp la o carte care va purta numele cursurilor pe care le-am ținut în anii trecuți - Reportrait, care va combina elemente de reportaj și portret. E o carte așa cum mi-aș fi dorit să găsesc și eu atunci când m-am apucat de treabă. Nu am găsit o asemenea carte care să te îndrume în fotografia de nuntă după ce ai învățat funcțiile de bază ale aparatului, poate n-am căutat eu prea bine. Cele mai multe sunt nișate pe anumite aspecte. Sper să o termin anul acesta.

Ce te-a făcut să rămâi în România? Ai avut vreodată oferte de a pleca din țară sau te-ai gândit că ai dori să emigrezi?

Gabriel: N-am avut nicio ofertă, doar invitații de la prieteni. Cei mai mulți dintre ei sunt plecați. Suntem destul de legați de locul în care am crescut, probabil spiritul conservator ne-a determinat să rămânem aici. Tot aici avem și părinții și bunicii. Există minusuri ale locului, însă nu atât de pronunțate încât să simțim nevoia plecării. Cred că cercul de clienți și  siguranța relativă a locului de muncă ne-au determinat să nu ne dorim relocare într-o mare măsură.

Spune-ne, te rugăm, ceva mai puțin știut despre omul Gabriel Rugină. Ce îți place să faci în timpul liber, ce pasiuni ai?

Gabriel: Mi-ar plăcea să-ți spun ceva lucruri ieșite din comun, adevăru-i însă că îmi găsesc liniștea destul de ușor. Mă ajută muzica și natura. Ne place să plecăm în zone muntoase, dacă ne vom reloca vreodată probabil vom căuta ceva în acest sens. Iar muzica mă însoțește de copil peste tot. Am visat mereu să pot compune, încă n-am renunțat la acest gând de care mi-e uneori jenă.

Îți mulțumim tare mult pentru timpul acordat. Ai avea un sfat, un gând pentru cei aflați acum la început de drum în fotografie sau la orice alt început?

Gabriel: Oamenii văd în tine ceea ce tu vezi în tine. Mergi la psiholog și scapă de sindromul impostorului, capătă încredere în ceea ce faci. Dacă ești la început, educația vizuală e mai importantă decât orice altceva. Dacă ajungi să fii obiectiv cu propria muncă, inevitabil vei obține rezultate tot mai bune.

Îți mulțumesc și eu că te-ai gândit la mine, îți urez succes în acest proiect și să ai cât mai multe împliniri profesionale și personale!