Despre încredere, trădare, respect, traumă și alte "mărunțișuri"

Am primit recent o întrebare care m-a pus pe gânduri... Dacă discutăm despre încredere și respect, care dintre ele se primește de la început din partea unui om și care necesită efort pentru a se câștiga? Recunosc, nu am știut să răspund, așa că prietenul care mă pusese în această cumpănă mi-a și explicat care ar fi răspunsul și de ce.

Și am înțeles că încrederea o avem de la început, pentru că nu am trădat-o, nu am avea cum, însă respectul este ceva ce se câștigă în timp și nu doar prin vorbe, pentru că am învățat pe pielea noastră că acțiunile vorbesc mai mult decât 1000 de cuvinte, sau cum ar spune englezii "actions speak louder than words". Dacă întrebi un fotograf, acesta îți va spune că o fotografie face cât 1000 de cuvinte, dar îți arată foarte puțin de fapt, pentru că... "O fotografie este un secret despre un secret, cu cât îți spune mai multe, cu atât știi mai puține", Diane Arbus.

Totul pe lumea asta e o tranzacție, să nu ne amăgim că lucrurile stau altfel, și nici să nu ne rezumăm doar la o componentă financiară, pentru că tranzacționăm sentimente, emoții, încredere, timp, respect, zi de zi, minut de minut. Totul pe lumea asta vine cu un cost, iar câteodată nici nu ne dăm seama ce-am dăruit, cât am oferit, că poate ne-am pierdut pe drum pe noi înșine.

Și ajungem într-un punct când ne uităm în spate și ne invadează sentimente de regret, de furie, dezamăgire, dezgust față de momente și oameni în care am investit mai mult decât ar fi trebuit sau pentru un timp mai îndelungat decât ar fi meritat. Și astea sunt "mărunțișurile" care se tot adună, mici și inocente, unele peste altele, ducând poate la o traumă sau la un moment de furie, teamă absurdă sau anxietate pe care nimeni nu le înțelege și preferă să le critice pentru că e mult mai ușor așa, asumându-și un sentiment minunat și o poziție de superioritate judecând o slăbiciune de moment.

Ajungi să îți dai seama că fiecare e pentru el, că de fapt nu-i pasă nimănui și îți dau lacrimile când cineva face un gest altruist, îți spune o vorbă bună din senin și dispare fără să aștepte plata pentru ceva poate atât de mic, dar atât de mare pentru tine. Iar cei pe care i-ai investit cu toată iubirea, respectul și încrederea ta stau ca niște călăi, îți analizează orice gest și așteaptă orice moment de cotitură să stea ca un juriu atotștiutor și să judece, să îți explice cum nu ești ok, ce nu faci bine, cum ar trebui să fii și să trăiești. Și-atunci, de ce să nu pleci pur și simplu? De ce să nu renunți la toxicitatea asta și la tot ce simți că îți face atât de mult rău?

Pentru că este evident că încrederea nu ți-o va trăda în cel mai josnic mod un necunoscut, ci un om pe care l-ai adus aproape de sufletul tău și căruia i-ai oferit bucăți din el, adevăruri din tine și trăiri din cele mai ascunse, iar el le-a călcat în picioare, te-a trădat fără nicio remușcare și te-a lăsat zăcând într-o durere agonizantă care pare că nu va mai pleca niciodată din mintea și sufletul tău. În anii 1900, concepte precum minte și suflet, isterie, depresie sau traumă erau ironizate, tratate ca subiecte tabu, Sigmund Freud era considerat un paria pentru că mai marii vremii nu puteau accepta că există altceva în afara de fiziologie curată... I-a luat doar o viață să demonstreze ce și-a dorit, iar astăzi îl numim părintele psihanalizei. Un "mărunțiș".

Și atunci... Taci și mergi mai departe, în ciuda judecății care va veni inclusiv pentru tăcerea ta. Pentru că ei știu ce-au făcut și totuși continuă să judece. Iar dacă dispari vei avea parte de aceleași nemulțumiri, așa că, fie ce-o fi, ai grijă de sufletul tău și nu lăsa pe nimeni să îți spună cum să fii, cum să trăiești, cum să iubești, ce să gândești, cum să simți... Doar fii tu, împăcat cu tine însuți.